Cartea:

Scrieri

Smerenia – Mândria

ˇ Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.

ˇ Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi curată este adevăratul bine.

ˇ Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.

ˇ Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune, până la sfârşitul vieţii.

ˇ Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!

ˇ Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.

ˇ Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea viitoare.

ˇ Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări şi defăimări.

ˇ …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva: “Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.

Cuvinte cheie: ,