Cartea:

Scrieri

Patimi – Ispite

ˇ Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.

ˇ Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se apropie de îngeri.

ˇ Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.

ˇ Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească celor două care o războiesc.

ˇ “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.

ˇ “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.

ˇ Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.

ˇ Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.

Cuvinte cheie: ,